Profeţii despre România: "Şi se va zidi Hagia Sofia cea Nouă!"

"Ea, cupola Agiei Sofia,

 pare a nu zace pe temei solid,

 ci parcă, atârnând de cer de o funie de aur,

 ar acoperi spațiul."

 (Procopius din Cezareea, 500 - cca 565)

 G . citi Hrisovul pe nerăsuflate, minunându-se continuu. Când isprăvi închise ochii. Era în extaz. Bătrâna îl privi lung şi semnificativ: "ţi-a fost dat să cunoști izvodul prin care Domnul Dumnezeu dă dreptul neamului românesc să stăpânească cel mai sfânt, frumos, bogat şi tămăduitor pământ. Să zidească aici cel mai mare și mai bineplăcut locaş de închinăciune: Hagia Sofia cea nouă, cea din urmă minune de pe pământ, ce fi-va apărată de îngeri şi heruvimi și unde vor fi cântate cele mai frumoase şi sfinte imne ale Ortodoxiei... ! Hagia Sofia cea Nouă se va ridica în zilele cele hotărâte şi fi-va speranța neamurilor. Hagia Sofia cea Nouă a cărei zidire ar fi fost începută de însuşi Constantin Brâncoveanul Voievod dacă nu ar fi fost mazilit, purtat în lanțuri şi batjocorit pe uliţele Ţarigradului, pentru ca apoi să i se taie capul, împreună cu cei patru fii ai lui... ! G., cu ochii larg deschişi, asculta ca vrăjit și o privi pe bătrână: "Cine a scris toate acestea? zise el în cele din urmă" "Un înger, de bună seamă: Însuși Sfântul Arhanghel Mihail" "Cum a ajuns izvodul în această peşteră?" "După ce domnul Constantin fu mazilit, pergamentul a fost dus la mănăstirea Hurezi. Se răspândise zvonul că grosul averilor Mucenicului se află în țară, păstrare la loc sigur, iar taină lor este dezvăluită în acest hrisov. Cum oamenii agiei i-au luat urmă, un călugăr curajos l-a ascuns într-o peșteră aflată în apropiere. "Este chiar aceasta, nu-i aşa?" "Chiar aceasta e, dar acum trebuie să iei izvodul şi să pleci. Ţine-o tot înainte prin galeria aceasta și vei ajunge undeva. Ai să vezi atunci. Ai grijă de pergament ca de ochii din cap. Trebuie să ajungă în lumea ta."
 Bătrâna luă o torță, o aprinse de la una din candele şi i-o dete. Se întoarse și se pierdu în negură. G. credea că totul e vis. Porni la drum în stare de transă. I se părea că merge printr-un tunel, ca acela descris de indivizii aflați în moarte clinică şi reveniți ulterior la viaţă. Se aștepta să vadă entităţi de lumină care să-l călăuzească, dar nu văzu nimic. Mergea totuși înainte nesimţind niciun fel de oboseală. La un moment dat, lui G. i se păru că aude un cântec duios, mlădiat de un glas de femeie, o doină care duce în lume tristețea unui suflet sfâșiat de doruri. Dar nu avea timp să se oprească şi să-l asculte mai bine. Mergea înainte fără oprire şi din pereții de granit ieșeau scântei, reflexe ale flăcării torței ce o trecea dintr-o mână într-altă. Galeria părea o temnița de piatră din care avea impresia că nu va mai ieși niciodată. La un moment dat, totul se învârti în jurul lui şi-şi pierdu cunoştinţa...
 ...G. se trezi întins pe iarbă. Soarele se ridicase doi stânjeni pe cer și razele lui cădeau pieziş peste chipul lui, scăldându-l într-o lumină caldă și prietenoasă. Primul gând fu să vadă dacă mai are Hrisovul la el, dacă nu l-a pierdut cumva. Se pipăi şi văzu ca buzunarul dinăuntru al hainei este gol. Nici urmă de pergament. Înciudat, se lăsă pe iarba şi privi îndelung cerul: "Am fost un nevrednic. Am pierdut Hrisovul. Nu merit sa mai trăiesc!" Se ridică totuşi anevoie și observă că se află în curtea unei catedrale. Un grup de turiști, având în frunte un ghid tânăr, îmbrăcat într-o reverendă scrobită, impecabilă, venea către el. Tânărul părea a fi un proaspăt absolvent de teologie, poate un doctorand. Un bărbat brunet, cam la treizeci de ani, purtând un barbişon îngrijit, ce lucea nefiresc la lumina, semn că şi-l ungea cu uleiuri. "Kir Iamandi", izbucni G. deodată. "Imposibil" se răzgândi el. "Dar semăna atât de mult". G. se alătura grupului și ascultă cu atenție explicațiile teologului, ce vorbea popeşte, adică voit pe nas: "Catedrala pare că nu se sprijină pe temelie pământească, ci se revelează asemenea Sfintei Sofia, care nu se înalţă spre nimic, care pur și simplu se arată, se revelează. Aici, mai mult decât oriunde muritorii vor sesiza coborârea Transcendentului..." Părea că strănepotul lui Kir Iamandi repetase aceste fraze de mii de ori şi acum le turuia maşinal. "Acum vom intra în muzeu", continua el cu glas sforăitor. Descoperindu-l pe G., tânărul ghid veni la el şi-i întreba: "Dumneata faci parte din grup?" "Nu, domnule", răspunse G. "dar aş dori să văd şi eu muzeul." Ghidul îl măsura din cap până în picioare cu privirea şi-i zise cam deranjat: "Mă rog, în acest caz trebuie să achiţi taxa de vizitare." "Taxa de vizitare!" exclamă G. surprins. Deodată îşi aduse aminte că nu avea nici un ban, căci îl buzunăriseră lefegii lui Kir Iamandi. "Dar nu am niciun ban la mine", se scuză el. Răspunsul veni prompt şi sec: "În acest caz, n-ai ce căuta înăuntru!"
 ... Întins pe iarbă, G. contempla catedrala. Era cea despre care bătrâna îi vorbise: Hagia Sofia cea Nouă. O minune! Parcă nu avea nimic pământesc. Parcă era suspendată în văzduh. Parcă era o revelaţie... G auzi gălăgie. Grupul terminase de vizitat clădirea şi acum era condus de ghid către catedrală. Oamenii vorbeau cu glas tare, în ciuda apostrofării ghidului care le atrăgea atenţia să nu tulbure liniştea. G. auzi desluşit un glas de femeie, ce povestea entuziasmat: "Ca să vezi, Acela era Hrisovul! Dar bine s-a mai conservat..." Văzându-l pe G. a doua oară şi mirându-se că mai e încă acolo, ghidul se opri şi, scrâşnind din dinţi, îi zise: "Şterge-o imediat! Vrei să chem bodyguarzii să te dea afară cu forţa?"

Profeţii despre România. Înviere în cimitirul speranţelor pierdute

Motto:
"Învăţaţi de la smochin pildă: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vară e aproape". (Mt. 24, 32)

G. se minună cât de uşor ajunsese în împărăţia subconştientului şi nu-şi dădea bine seamă dacă mai visează încă. Se afla în odaia lui pe care o ştia dintotdeuna şi constată că toate lucrurile sunt la locul lor: masă simplă de stejar, scaunele, mică bibliotecă asupra căreia timpul îşi lăsase amprenta şi pendulă veche de peste o sută de ani. Deschise larg fereastra ce dădea în pădure şi priveliştea minunată pe care o ştia dintotdeauna veni să-i întărească convigerea că se afla în lumea reală şi că totul este aievea. Privi norii albi ale căror nebănuite forme ar fi invitat pe orice muritor la visare şi se lasă purtat de metamorfoză lor celestă. Înţelese că trebuie să caute aici, în viaţa reală, ceea ce fantasmele vedeniei de noapte îi revelaseră într-un moment de graţie, ca un preludiu a unei pasionate căutări de-o viaţa. Să caute aici? De unde să înceapă? În nerăbdarea lui ar fi vrut să vadă dintr-o dată cerurile deschise şi draperiile ignoranţei date la o parte ca în profeţiile sacre. Totuşi nu se întâmpla aşa şi G. avea să petreacă ani de zile în neistovite căutări prin munţi, peşteri, schituri, locuri sacre. Fără somn. Fără odihnă. Fără popas. De fapt ce căuta el? Poartă pe care aceeaşi graţie divină să i-o deschidă spre subconştient. Ocazia s-a ivit într-o binecuvântată zi de vară, în preajmă Sânzienelor, când, aflându-se pe o culme acoperită cu jnepeni, văzu o pasăre cernită strângandu-şi aripile şi picând că o săgeată la sol. G. cercetă locul unde căzu sperând să-i găsească trupul neînsufleţit, dar chiar acolo unde văzuse limpede că se izbise de glia mamă nu găsi absolut nimic. Se aşeză pe pământ chiar în locul acela şi stătu aşa o vreme. Noaptea îl găsi în aceeaşi stare de priveghere şi primele stele clipiră deasupra lui cu o strălucire ciudată. O toropeală plăcută îi invadă fiinţa, semn că oboseala începe sa-şi spună cuvântul. Îşi aminti că privegherea este suprema probă iniţiatică a omului pe care nici Ghilgameş, nici cei trei ucenici ai lui Iisus nu au putut-o trece acolo, pe muntele Măslinilor. Simţi cum se prăbuşeşte într-un hău ce părea fără fund şi se pomeni coborând în fugă o scară spiralată asemenea cochiliei unui melc uriaş, aşa cum visase el cu ceva timp în urmă sau doar i se păruse că visează. Îşi aminti de cuvântul "acasă" şi îl pronunţă cu glas tare şi tresări la ecoul pe care nu-l bănuise. "Acasă" era repetat de zeci de ori până ajungea să se stingă undeva în infinit. O lumină vagă se revărsa pe trepte, dar de când G. repetă cuvântul misterios, se transformă el însuşi în lumină, aşa că acum ea era atât de intensă încât închise instinctiv ochii. Orbit, pipăi pereţii şi coborî mai atent pentru a nu cădea. I se păru că pereţii cedează şi el se afundă adânc în ei. Deschise ochii şi mai uimit văzu că se află trântit undeva pe zăpadă sub crengile unui cireş bătrân. Era cireşul lui din fundul curţii, din vechea casă părintească, locul unde se născuse şi îşi petrecuse copilăria. Acum casa şi cireşul nu mai existau, căci propritatea fusese înstrăinată demult. Era o noapte senină de iarnă şi stelele sclipeau tăioase. Recunoscu imediat momentele acelea petrecute sub cireş într-un decembrie geros, din preajma Anului Nou. Îşi amintea totul cu o prospeţime uimitore. Atunci a văzut clar viitorul. A văzut deceniul de strâmtorare şi înfometare ce avea să vină, apoi vărsarea de sânge din timpul revoltei, confuzia de atunci, explozia de zvonuri asemenea unei bombe de distrugere în masă, execuţia conducătorilor, îmbogăţirea rapidă a unor indivizi, degradarea continuă a ţării, pauperizarea oamenilor, lichelismul politic, triumful minciunii şi al făţărniciei. Mai mai presus de toate a văzut Hrisovul. În el se găseau cuvintele de-o importantă crucială pentru ţara noastră. Cine le cunoştea, avea să cunoască şi transformarea. Căci duh de viaţa veşnică aveau cuvintele. Cine le pătrundea avea să pătrundă Taina. Căci în Hrisov era scris secretul semnelor pe care Dumnezeu ni le trimite neîncetat, dar pe care le ignorăm totdeauna. O galaxie de semne este zugrăvită pe fresca anilor, anotimpurior, zilelor. O parte din univers aşteaptă Secretul. Taină semnelor pe care G.S. o uitase, dar pe care acum avea să o recitească în hrisovul amintirilor. Odată reînviată, avea să vadă în fiecare semn o provocare şi o proorocire, aşa cum văzuse atunci, în acea noapte de iarnă din preajmă Anului Nou.

Şi am păşit în Cercul interzis...

de Gavriil Stiharul

Şi am păşit în Cercul interzis
printr-un cuvânt secret şoptit de magi :
un zeu uitat de lume mi-a deschis —
pleoapa-nserării coborând pe fagi.

Aici nu-i nimeni să te-ndrume,
rostirea ta devine treaptă,
un paznic, fără chip şi nume,
închide-n urma mea o poartă.

De nicăieri lumina nu răzbate,
doar magii scapără amnarul
şi bat la porţile-ncuiate
cu vraja lor, cercându-le hotarul.

Voi intra pe brânci în templul pătimirii
prin ochiul unei nopţi până la retină,
voi ciopli cu dalta amintirii
primului sărut deschis către lumină.

Un zeu de-aramă cu gleznele de lut
cască spre mine zeci de braţe funerare:
să-mi spui demon dacă odata ai văzut
ieşind pe-aici un sine din uitare.

Îmi aşteptaţi întoarcerea din moarte,
dar eu nu pot să spun niciun cuvânt —
înmormântat sunt în cripta de păcate
'n primul sărut deschis către pământ.


Vezi şi volumul Taina fecioarelor

Gândurile mi-s frunze înveşmântate-n ploi...

Gândurile mi-s frunze înveşmântate-n ploi
bătând în ferestre cu-obloane de pleope,
şi nimeni la geam, şi nimeni aproape --
distanţele de toamne-s netrecute-n noi.

Ce departe clipeşte cornul alb de lună,
ce departe de mugur este orice floare:
uneori valul mării se destramă-n spumă
şi lacrimile toamnei se-ntorc în izvoare.

Ce bine ca exişti dincolo de morminte --
mi-a fost oprită orice bucurie --,
dansez cu-nchipuirea care încă minte
până la solitara mea copilărie.

Nobila chemare

Clic aici pentru vizualizare: Nobila Chemare
Clic aici pentru descărcare: Nobila_Chemare.pps