Profeţii despre România. Înviere în cimitirul speranţelor pierdute

Motto:
"Învăţaţi de la smochin pildă: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vară e aproape". (Mt. 24, 32)

G. se minună cât de uşor ajunsese în împărăţia subconştientului şi nu-şi dădea bine seamă dacă mai visează încă. Se afla în odaia lui pe care o ştia dintotdeuna şi constată că toate lucrurile sunt la locul lor: masă simplă de stejar, scaunele, mică bibliotecă asupra căreia timpul îşi lăsase amprenta şi pendulă veche de peste o sută de ani. Deschise larg fereastra ce dădea în pădure şi priveliştea minunată pe care o ştia dintotdeauna veni să-i întărească convigerea că se afla în lumea reală şi că totul este aievea. Privi norii albi ale căror nebănuite forme ar fi invitat pe orice muritor la visare şi se lasă purtat de metamorfoză lor celestă. Înţelese că trebuie să caute aici, în viaţa reală, ceea ce fantasmele vedeniei de noapte îi revelaseră într-un moment de graţie, ca un preludiu a unei pasionate căutări de-o viaţa. Să caute aici? De unde să înceapă? În nerăbdarea lui ar fi vrut să vadă dintr-o dată cerurile deschise şi draperiile ignoranţei date la o parte ca în profeţiile sacre. Totuşi nu se întâmpla aşa şi G. avea să petreacă ani de zile în neistovite căutări prin munţi, peşteri, schituri, locuri sacre. Fără somn. Fără odihnă. Fără popas. De fapt ce căuta el? Poartă pe care aceeaşi graţie divină să i-o deschidă spre subconştient. Ocazia s-a ivit într-o binecuvântată zi de vară, în preajmă Sânzienelor, când, aflându-se pe o culme acoperită cu jnepeni, văzu o pasăre cernită strângandu-şi aripile şi picând că o săgeată la sol. G. cercetă locul unde căzu sperând să-i găsească trupul neînsufleţit, dar chiar acolo unde văzuse limpede că se izbise de glia mamă nu găsi absolut nimic. Se aşeză pe pământ chiar în locul acela şi stătu aşa o vreme. Noaptea îl găsi în aceeaşi stare de priveghere şi primele stele clipiră deasupra lui cu o strălucire ciudată. O toropeală plăcută îi invadă fiinţa, semn că oboseala începe sa-şi spună cuvântul. Îşi aminti că privegherea este suprema probă iniţiatică a omului pe care nici Ghilgameş, nici cei trei ucenici ai lui Iisus nu au putut-o trece acolo, pe muntele Măslinilor. Simţi cum se prăbuşeşte într-un hău ce părea fără fund şi se pomeni coborând în fugă o scară spiralată asemenea cochiliei unui melc uriaş, aşa cum visase el cu ceva timp în urmă sau doar i se păruse că visează. Îşi aminti de cuvântul "acasă" şi îl pronunţă cu glas tare şi tresări la ecoul pe care nu-l bănuise. "Acasă" era repetat de zeci de ori până ajungea să se stingă undeva în infinit. O lumină vagă se revărsa pe trepte, dar de când G. repetă cuvântul misterios, se transformă el însuşi în lumină, aşa că acum ea era atât de intensă încât închise instinctiv ochii. Orbit, pipăi pereţii şi coborî mai atent pentru a nu cădea. I se păru că pereţii cedează şi el se afundă adânc în ei. Deschise ochii şi mai uimit văzu că se află trântit undeva pe zăpadă sub crengile unui cireş bătrân. Era cireşul lui din fundul curţii, din vechea casă părintească, locul unde se născuse şi îşi petrecuse copilăria. Acum casa şi cireşul nu mai existau, căci propritatea fusese înstrăinată demult. Era o noapte senină de iarnă şi stelele sclipeau tăioase. Recunoscu imediat momentele acelea petrecute sub cireş într-un decembrie geros, din preajma Anului Nou. Îşi amintea totul cu o prospeţime uimitore. Atunci a văzut clar viitorul. A văzut deceniul de strâmtorare şi înfometare ce avea să vină, apoi vărsarea de sânge din timpul revoltei, confuzia de atunci, explozia de zvonuri asemenea unei bombe de distrugere în masă, execuţia conducătorilor, îmbogăţirea rapidă a unor indivizi, degradarea continuă a ţării, pauperizarea oamenilor, lichelismul politic, triumful minciunii şi al făţărniciei. Mai mai presus de toate a văzut Hrisovul. În el se găseau cuvintele de-o importantă crucială pentru ţara noastră. Cine le cunoştea, avea să cunoască şi transformarea. Căci duh de viaţa veşnică aveau cuvintele. Cine le pătrundea avea să pătrundă Taina. Căci în Hrisov era scris secretul semnelor pe care Dumnezeu ni le trimite neîncetat, dar pe care le ignorăm totdeauna. O galaxie de semne este zugrăvită pe fresca anilor, anotimpurior, zilelor. O parte din univers aşteaptă Secretul. Taină semnelor pe care G.S. o uitase, dar pe care acum avea să o recitească în hrisovul amintirilor. Odată reînviată, avea să vadă în fiecare semn o provocare şi o proorocire, aşa cum văzuse atunci, în acea noapte de iarnă din preajmă Anului Nou.