O noapte hibernală…

de Gavriil Stiharul

O noapte hibernală se aşterne-n cuvinte
şi clinchet de cristale loveşte în secundă,
gura lunii să nu soarbă lacrima ta fierbinte
când craterele albe sunt colţi ce stau la pândă.

Te vreau iar flacără mistuindu-se în ceară,
te vreau acum o frântă melodie dintr-un zvon
călătorind în timpanul frunzelor de vară,
te vreau în rumoarea cuvântului fără de somn.

Sau poate-n florile toamnei învinse de suspin,
în zbaterea tâmplei albe, în ochiul ostenit,
când noaptea stă să plece, când, prinsă de un ciulin,
îşi sfâşie mantaua cu un ţipăt ascuţit.

Ninge din pleoapele deschise albul zilei
şi lacrimile de noapte sunt o amintire;
ce bucurie nouă când mai întorc o filă
şi număr fulgii ce ma străbat fără oprire!