"Ea, cupola Agiei Sofia,
pare a nu zace pe temei solid,
ci parcă, atârnând de cer de o funie de aur,
ar acoperi spațiul."
(Procopius din Cezareea, 500 - cca 565)
G
. citi Hrisovul pe nerăsuflate, minunându-se continuu. Când isprăvi închise ochii. Era în extaz. Bătrâna îl privi lung şi semnificativ: "ţi-a fost dat să cunoști izvodul prin care Domnul Dumnezeu dă dreptul neamului românesc să stăpânească cel mai sfânt, frumos, bogat şi tămăduitor pământ. Să zidească aici cel mai mare și mai bineplăcut locaş de închinăciune: Hagia Sofia cea nouă, cea din urmă minune de pe pământ, ce fi-va apărată de îngeri şi heruvimi și unde vor fi cântate cele mai frumoase şi sfinte imne ale Ortodoxiei... ! Hagia Sofia cea Nouă se va ridica în zilele cele hotărâte şi fi-va speranța neamurilor. Hagia Sofia cea Nouă a cărei zidire ar fi fost începută de însuşi Constantin Brâncoveanul Voievod dacă nu ar fi fost mazilit, purtat în lanțuri şi batjocorit pe uliţele Ţarigradului, pentru ca apoi să i se taie capul, împreună cu cei patru fii ai lui... ! G., cu ochii larg deschişi, asculta ca vrăjit și o privi pe bătrână: "Cine a scris toate acestea? zise el în cele din urmă" "Un înger, de bună seamă: Însuși Sfântul Arhanghel Mihail" "Cum a ajuns izvodul în această peşteră?" "După ce domnul Constantin fu mazilit, pergamentul a fost dus la mănăstirea Hurezi. Se răspândise zvonul că grosul averilor Mucenicului se află în țară, păstrare la loc sigur, iar taină lor este dezvăluită în acest hrisov. Cum oamenii agiei i-au luat urmă, un călugăr curajos l-a ascuns într-o peșteră aflată în apropiere. "Este chiar aceasta, nu-i aşa?" "Chiar aceasta e, dar acum trebuie să iei izvodul şi să pleci. Ţine-o tot înainte prin galeria aceasta și vei ajunge undeva. Ai să vezi atunci. Ai grijă de pergament ca de ochii din cap. Trebuie să ajungă în lumea ta."
Bătrâna luă o torță, o aprinse de la una din candele şi i-o dete. Se întoarse și se pierdu în negură. G. credea că totul e vis.
Porni la drum în stare de transă. I se părea că merge printr-un tunel, ca acela descris de indivizii aflați în moarte clinică şi reveniți ulterior la viaţă. Se aștepta să vadă entităţi de lumină care să-l călăuzească, dar nu văzu nimic. Mergea totuși înainte nesimţind niciun fel de oboseală. La un moment dat, lui G. i se păru că aude un cântec duios, mlădiat de un glas de femeie, o doină care duce în lume tristețea unui suflet sfâșiat de doruri. Dar nu avea timp să se oprească şi să-l asculte mai bine. Mergea înainte fără oprire şi din pereții de granit ieșeau scântei, reflexe ale flăcării torței ce o trecea dintr-o mână într-altă. Galeria părea o temnița de piatră din care avea impresia că nu va mai ieși niciodată. La un moment dat, totul se învârti în
jurul lui şi-şi pierdu cunoştinţa...
...G. se trezi întins pe iarbă. Soarele se ridicase doi stânjeni pe cer și razele lui cădeau pieziş peste chipul lui, scăldându-l într-o lumină caldă și prietenoasă. Primul gând fu să vadă dacă mai are Hrisovul la el, dacă nu l-a pierdut cumva. Se pipăi şi văzu ca buzunarul dinăuntru al hainei este gol. Nici urmă de pergament. Înciudat, se lăsă pe iarba şi privi îndelung cerul: "Am fost un nevrednic. Am pierdut Hrisovul. Nu merit sa mai trăiesc!" Se ridică totuşi anevoie și observă că se află în curtea unei catedrale. Un grup de turiști, având în frunte un ghid tânăr, îmbrăcat într-o reverendă scrobită, impecabilă, venea către el. Tânărul părea a fi un proaspăt absolvent de teologie, poate un doctorand. Un bărbat brunet, cam la treizeci de ani, purtând un barbişon îngrijit, ce lucea nefiresc la lumina, semn că şi-l ungea cu uleiuri. "Kir Iamandi", izbucni G. deodată. "Imposibil" se răzgândi el. "Dar semăna atât de mult". G. se alătura grupului și ascultă cu atenție explicațiile teologului, ce vorbea popeşte, adică voit pe nas: "Catedrala pare că nu se sprijină pe temelie pământească, ci se revelează asemenea Sfintei Sofia, care nu se înalţă spre nimic, care pur și simplu se arată, se revelează. Aici, mai mult decât oriunde muritorii vor sesiza coborârea Transcendentului..." Părea că strănepotul lui Kir Iamandi repetase aceste fraze de mii de ori şi acum le turuia maşinal. "Acum vom intra în muzeu", continua el cu glas sforăitor. Descoperindu-l pe G., tânărul ghid veni la el şi-i întreba: "Dumneata faci parte din grup?" "Nu, domnule", răspunse G. "dar aş dori să văd şi eu muzeul." Ghidul îl măsura din cap până în picioare cu privirea şi-i zise cam deranjat: "Mă rog, în acest caz trebuie să achiţi taxa de vizitare." "Taxa de vizitare!" exclamă G. surprins. Deodată îşi aduse aminte că nu avea nici un ban, căci îl buzunăriseră lefegii lui Kir Iamandi. "Dar nu am niciun ban la mine", se scuză el. Răspunsul veni prompt şi sec: "În acest caz, n-ai ce căuta înăuntru!"
... Întins pe iarbă, G. contempla catedrala. Era cea despre care bătrâna îi vorbise: Hagia Sofia cea Nouă. O minune! Parcă nu avea nimic pământesc. Parcă era suspendată în văzduh. Parcă era o revelaţie... G auzi gălăgie. Grupul terminase de vizitat clădirea şi acum era condus de ghid către catedrală. Oamenii vorbeau cu glas tare, în ciuda apostrofării ghidului care le atrăgea atenţia să nu tulbure liniştea. G. auzi desluşit un glas de femeie, ce povestea entuziasmat: "Ca să vezi, Acela era Hrisovul! Dar bine s-a mai conservat..." Văzându-l pe G. a doua oară şi mirându-se că mai e încă acolo, ghidul se opri şi, scrâşnind din dinţi, îi zise: "Şterge-o imediat! Vrei să chem bodyguarzii să te dea afară cu forţa?"
Postări
